Mi-a fost frică de tristețe și încă îmi este. Încă mă lupt cu ceea ce am preluat fără să vreau încă din copilărie: Trebuie să fii fericit. 

Am auzit mereu și încă aud în jurul meu dorința și nevoia oamenilor de a fi fericiți cu orice preț, cu disperarea unei guri de aer care îi ajută să supraviețuiască. 

În formarea de a deveni psihoterapeut am făcut multe ore de terapie în toate formele, am citit multe articole și cărți de specialitate și în continuare citesc. Dar până nu am lăsat emoțiile să vină și să treacă, până nu am lăsat tristețea să fie și să o exprim prin toți porii, cum simt eu cu adevărat, nu am înțeles ce înseamnă să fiu vie. 

Îmi era atât de frică de valul ăsta, îmi era atât de frică de tristețe, încât o închideam într-o cameră ca și cum ar fi fost oaia neagră a familiei, verișorul de care ne este rușine. Ce nu știam este că vine cu liniște, e un val care pare mare, dar ca orice val, el curată nisipul și apoi se retrage și lasă multă liniște. Sunetul lui e cald și te relaxează. 

Viața e cu emoții, pe care dacă nu le lăsăm să fie și să treacă, dacă nu le permitem sa existe, ele se vor transforma în uragane și ne vor demola, ne vor tăvăli și izbi de toți pereții. 

Emoțiile nu rămân, ele vin și se duc, precum un val cald ce lasă liniște și un nisip curat în urmă lor. 

Nu lăsa emoțiile să se transforme în uragane. 


Un like si o imbratisare